Nu am mai meditat niciodată. Nu pot să stau prea mult timp. Sau nu mai gândesc prea mult. Cel de-al doilea pe care-l opresc în grabă despre mintea mea rătăcește; planificarea, gândirea, luarea deciziilor.
Dar noaptea trecută, la primul eveniment de toamnă al psihologiilor, cred că m-am apropiat de ea. Nu pe deplin acolo, dar aproape. A fost un moment, o secundă sau două, când singurul lucru pe care îl știam era respirația mea și modul în care corpul meu simțea că stătea pe scaunul meu. Profesorul Mark Williams este un lider excelent, și în mod clar singurul motiv pentru care am reușit să fure câteva secunde de pace.
Un profesor de psihologie clinică și cercetător principal la Universitatea Oxford, el știe tot ce trebuie să știe despre atenție. Iar el explică atât de bine. La câteva minute la sesiunea de la Școala vieții, știi doar că toată lumea primește ceea ce este vorba. El explică: „Să fim conștienți de cunoașterea și conștientizarea lumii interne și externe, aici și acum. Trezirea la viata asa cum este acum. Observându-ți gândurile, simțurile, gusturile, sentimentele – câteodată. Știe că îți amintești, nu doar reluând trecutul. Știind că intenționezi, nu doar să trăiești viitorul.
El scade beneficiile; ajută la depresie (la fel de mult ca și antidepresivele, așa cum au demonstrat multe studii), pot ajuta oamenii să gestioneze durerea, este un stres strălucitor și o ameliorare a anxietății, poate ajuta la fobii și multe altele. E foarte amabil și amuzant.
Când îi întreabă publicul – sunt aproape 30 de noi – nimeni nu se teme să vorbească sau să pună întrebări. Atmosfera este relaxată și încurajatoare. Când vom rupe pentru un pahar de vin, observ că oamenii pot intra în conversație cu ceilalți. Învăț foarte mult. Că animalele au învățat să-și oprească emoțiile, dar rareori facem asta. Această „memorie dependentă de context” este motivul pentru care unii oameni au recurente de depresie (starea de spirit poate acționa ca un context, iar atunci când oamenii se simt mici, acest lucru poate aduce înapoi toate amintirile rele de ultima dată când erau deprimați). Că ar trebui să fiu curios de oboseală (se pare că ar trebui să ne gândim la modul în care corpul nostru se simte când suntem obosiți și să ne interesăm mai degrabă decât negativ).
Există și multe informații practice. Începătorii ar trebui să învețe să mediteze într-un loc liniștit înainte de a încerca să o facă pe tub. Că una dintre cele mai bune modalități de a face acest lucru este să stați pe un scaun cu picioarele din spate ridicate de cărți (face ca coloana vertebrală să fie mai dreaptă, ceea ce comunică sentimente pozitive despre noi înșine creierului nostru). Și, poate cel mai important, că nu ar trebui să te bateți dacă mintea voastră se rătăcește. Că tot ce trebuie să faceți este să recunoașteți că a rătăcit și să vă întoarceți încet să vă concentrați asupra respirației din nou. Și repetați din nou, și din nou, dacă este necesar.
În această dimineață m-am îndreptat spre această minte malarkey. Pe măsură ce alarma mea a dispărut, am încercat să fiu curios despre oboseala mea, mai degrabă decât să mă sperie că trebuia să mă ridic. Nu pot sa spun ca a schimbat nimic – eram inca grogos si putin dezamagit de faptul ca trebuia sa iasa din pat – dar mi-a placut sa-mi dau seama cum a simtit corpul meu, ce parti a suferit, ce parti au fost calde. Am observat cât de moi erau cearșafurile mele și cât de rece era când un picior a alunecat din sub duș. S-ar putea să nu fiu aproape de meditație plină, totuși, dar mi-a plăcut sentimentul. Voi continua să încerc și voi raporta.