Bună, sunt Alina, am 27 de ani și… sunt fostă fumătoare. Învingătoare de vreo 6 ani. Evident că mi-a fost greu! Dar viața mea a fost mai importantă. Ce clișeu… Știu cum sună asta! Ca gândul ăla enervant care-ți spune ce să faci și cum să procedezi, o voce de fundal internalizată care mișcă împotriva voinței dependenței tale. Așa cum era și familia mea sau prietenii mei nefumători, acum mulți ani. Detașează-te puțin și ascultă experiența mea. Lasă-mă să fiu eu, în articolul ăsta.
Început mișto
Acum mulți ani, pe la vârste fragede și fragile, am început să fumăm. Eram niște pișpirei care trăgeau șmecher din „țigare”, pe după clădirile școlilor. În câțiva ani fumam cot la cot cu profesorii, în sălile de clasă. Ne mândream cu asta printre cercurile de prieteni. Ce tari eram! Ce-o fi fost în capul lor, al profesorilor? Dar în al nostru?
Doar fum. Și nevoia de a ne crea un statut în fața colegilor. Nevoia de a ieși în evidență. Nevoia de a intra în grupurile de „șmecheri și bazați” – găștile populare din anii 2000. De a fi invidiați, poate. Cu siguranță nu din nevoi de bază ale corpului uman. Era o alegere. Una proastă. Insă, la vârsta adolescentină, tot ce e interzis devine un ghiul în „Stăpânul inelelor”. Copacul cu mere.
Întrebări existențiale
Bat 28 de ani, iar mătușa mea mă întreabă cum să-l ferească pe nepotul meu de „capcana fumatului”.
– Nu știu – îi răspund într-un final, după zeci de încercări de a-mi explica de ce fumasem. Ce m-a făcut să vreau să continui după prima țigară, ce aș fi putut face în loc sa termin și al doilea pachet, ce anume m-ar fi convins că ceea ce fac nu e bine?
Au durat ani de zile până când am găsit răspunsul la ultima întrebare. Și mi-aș fi dorit să nu îl aflu așa.
Modelul în viață
Mi-aș fi dorit să citesc un articol bun, care să mă convingă. Să am exemple printre cei apropiați, poate? Sau… mai bine nu. Dar totuși… Ah, da… Alooo, educația din școli!
Ce exemple? Ai mei fumau. Prietenii lor fumau. Profesorii, vecinii, oamenii de pe stradă și copiii care le găseau chiștoacele aruncate. Cei șmecheri fumau. „Toată lumea fumează și nimeni n-a pățit nimic!”.
Ei, asta urma să se schimbe.
Karma și povestea ei înfumurată
Sunt eu, Alina. Femeie. Și ăsta a fost ghinionul meu:
Știi vârsta aia în care îți cauți identitatea? Când începi să te coci cât de cât, dar ești încă fraged? Când începi să crezi că știi ce vrei, dar te formează experiențele și te influențează oamenii din jur?
Trecuseră câțiva ani de la trecerea mea în SUPER-ființă, când colegii încă nu râdeau de cuvântul „menstruație”, fiindcă nimeni nu auzise de el în clasa a 4-a. Râdeam mai apoi de bancul care făcea furori: „Cum poți avea încredere în cineva care sângerează 7 zile în fiecare lună și nu moare”?. Hahaha, ce mișto, dar ce trist… ! Karma mea s-a gândit că-i amuzant să mai adauge vreo 5-6 zile, să simt că trăiesc.
Paragraf cu fund mișto
Și ajungi să-ți pui întrebări. Și să te chinui. Și să te doară de să cobori sfinții, în timp ce-ți blestemi zeii, că azi nu te poți mișca până la școala… și fundu’ ăla chiar arăta mișto în blugii prespălați, deschiși la culoare. Nu-i bai. Black is back, în cel mai fericit caz. Muierile înțeleg articolul ăsta. Tipilor, vine-acuși și partea explicativă. Dacă reușiți să treceți de paragraful cu fundul mișto…
Doctorii și medicina secolului nostru
Într-o pauză „de țigară”, pe la 16 ani, m-a lovit simțul responsabilității. Am făcut o programare la doctor, să văd ce-i cu durerile. Am norocul să am un medic de familie drag și fain, care mă ajută cu orice poate și mi-e prieten, care tocmai cunoaște cei mai buni medici din Cluj.
Și-am ajuns cu cracii-n sus, la știți-voi-cine.
„Totul pare în regulă, dar durerile si perioadele menstruale lungi se tratează cu anticoncepționale. Le iei pe astea cu cea mai mică doză de hormoni.” mă calmase ginecoloaga – o persoană dragă mie, lipsită de sindromul lui Dumnezeu, cum des se întâlnește pe la noi.
Și-am luat. Ca tot românul, trecui rapid peste prospect în timp ce-mi fumam țigara.
Au trecut câțiva ani de tratament, de mă săturasem de greață și dureri de cap. Începusem să am dureri abdominale în zona apendicelui.
Țac-pac, medic de familie. Țac-pac, specialist. Palpări și ecografii, hai și la chirurg.
„Apendicită nu-i, dar nu-s total sigur. Seamănă izbitor de bine, dar nu-i de operat. Ești fată mare?”… habar n-aveam ce mă întreabă.
Au trecut 3 ani de zile în care am fost la o grămadă de ecografii, specialiști, chirurgi etc. „NU AI NIMIC„. Nu găseau nicio cauză, deși eu plângeam de durere. Încercau să-mi dea, subtil, un diagnostic legat de anxietate și somatizare.
(a somatizá v.t. 1. a dezvolta simptome ale unor boli în absența unei cauze medicale 2. a converti o stare de dezechilibru mental într-o stare patologică.)
Mi-am auzit de la „E doar în capul tău.„, la „Îți provoci singură durerea, gândindu-te la ea.„, „Ai nevoie de un psihiatru. Noi nu găsim nimic.” etc. Era vina mea.
Puneam la îndoială decizia medicului, fiindcă aveam perioade în care plângeam de durere… și de frică. Știam că am ceva și nu înțelegeam de ce nimeni nu găsește nimic. Și mai important… nu înțelegeam de ce nimeni nu mă crede.
Poate chiar oi fi nebună?
Aveam deja 18 ani și un teanc de analize, vizite la doctori și rezultate negative.
Știi perioada aia? La 18 ani? Când viața-i faină, fără griji… ieși în oraș, bei și tu legal o bere… fumezi o țigară, două pachete. Când te formezi ca om și ieși din larva aia tristă de copil rebel și devii mai sigur pe tine. Când te pregătești să devii (măcar) semi-adult. E o perioadă importantă, cu un mare impact psihologic asupra vieții pe care urmează să o trăiești ca adult.
Ei, asta era perioada în care pe mine mă forma și durerea, neputința, umilința si nepăsarea unor medici. Îmi programau, în neștiința lor, o anxietate ce urma să dureze. Mă trimiteau la psihiatru, fiindcă plângeam de durere iar ei nu reușeau să găsească problema. Așa că le era mai ușor să mă trimită „mai sus”, fiindcă ei nu greșesc.
-Poate chiar îs nebună – îmi ziceam.
-Hai să cerem o părere și-n sensul ăsta! zicea mama. Aveam un vecin bun, psihiatru. O salvase, în copilărie, de-o febra 42. Era și pediatru, și psiholog, și aia, și ailaltă…
-Hai! (cu toată rușinea și stigma ce urma să fie)
Ajunsesem la nenea psihi’. Explicarăm că nu mai știm ce să mai facem, că mă doare de câțiva ani, că medicii nu găsesc nimic. Lăcrimam. Mare greșeală.
Bade pălărie nouă, diagnostic: Anxietate și crize de isterie. Nu tu explicații, nu tu empatie, nu tu psihoterapie.
-Fata plânge, are isterie deci. – zise nenea la cei 80 de ani ai lui.
Nu conta că diagnosticul de isterie nu mai există în manualul de diagnostic în psihiatrie și că anxietatea se tratează, în vremea noastră, cu terapie cognitiv comportamentală cât timp te descurci în societate. NU. O îndopăm.
„Ia pirule”: anxiolitice, Xanax-uri, happy pills, somnifere, mai ceva ca drogurile de la colț de stradă.
Ai deja 19 ani și te-ndoapă de calmante, dade’ trece. Te fac să crezi că ești nebun. Te sedează. Din neatenție? Ignoranță? Neștiință? Lenea de a te trimite la analize mai elaborate? Erau erori umane, sau tăcem și facem? Îți pui întrebări…
Durerile persistau… se făceau 3 ani de când începuseră. 6 luni de când începusem tratamentul pentru anxietate. Îl terminasem. Mă făcuse legumă, deci ar fi trebuit să-și atingă scopul. Să mă reducă la tăcere. Amorțeală, frate, ce altceva merge mai bine cu bacalaureatul? Un tratament nepotrivit, în mod evident, care avea să aibă repercusiuni la nivelul psihicului meu. Care m-a făcut să nu mai fiu eu pentru familie și prieteni.
Un fleac! M-au ciuruit!
Am avut norocul să am o familie înțelegătoare. Au făcut tot ce-au putut. M-au dus la medici. M-au ajutat să înțeleg că nu-i așa mare bau-bau un psihiatru. Mi-au fost alături în timpul tratamentului. Dar m-au înțeles când le-am spus că, deși am terminat și tratamentul respectiv, tot am dureri. Și că ceva nu e în regulă.
O ultimă consultație mi-a salvat viața.
Am intrat în cabinetul doctorului care mă mai consultase de câteva ori până atunci. Singură. Și-am luat vestea ca un bolovan trântit în băltoaca cu pești:
-Da… îhâm… deci, am găsit totuși cauza durerilor. E o tromboză venoasă, localizată abdominal… un caz destul de rar, nu ne-am gândit că la vârsta ta… Era nevoie de altă aparatură, un Eco doppler care să vadă venele și fluxul de sânge… Alina, ficatul si stomacul tău nu se irigă cu sânge, fiindcă sunt blocate 2 vene principale, cu cheaguri de 4 și 7 cm. Ai avut noroc că și-a făcut corpul trasee adiacente prin care să irige cât de cât… se vede, oricum, că e o problemă veche de câțiva ani. Ne cerem scuze că nu ne-am dat seama până acum, dar trebuie să te internăm de urgență.
Era atât de calm tonul vocii lui. Eram atât de calm speriată de ceea ce auzeam.
Am dat nas în nas cu sistemul românesc de sănătate. Internare pentru analize și observarea tratamentului cu anticoagulante. M-au ciuruit. M-au înțepat de 20 de ori in 3-4 zile. Au supt sângele din mine și mi-au pus prima întrebare relevantă din fișa pacientului:
-Sunteți FUMĂTOARE?
-Da.
Analizele au ieșit relativ bine. Problema stătea în nemernicul ăla de prospect.
-Domnișoară, nu v-a spus nimeni că nu aveți voie să fumați în timpul tratamentului cu anticoncepționale?
Încă un bolovan și făceam baraj în băltoacă. Nu, nu mă avertizase nimeni că nu am voie să fumez, dacă iau acel tratament. Mama o făcea. Vecina o făcea. Nimeni nu pățise nimic. De ce mi s-ar fi întâmplat fix mie ceva rău?
Revenind la întrebarea: ce anume m-ar fi convins că ceea ce fac nu e bine? O boală. Gravă. Vindecabilă. Dar care mă putea ucide în orice moment. Exista șansa, inclusiv în timpul tratamentului cu anticoagulante, ca acele cheaguri să ajungă la creier, sau la inimă, ceea ce ar fi însemnat MOARTEA.
AȘA M-AM LĂSAT DE FUMAT.
– Ori te lași, ori ai să mori.
Unii oameni primesc lecții grele. Când ești acel 1 din câteva mii, când ești o statistică tristă, există mari șanse să lași mica ta pauză de plăcere, în care-ți crești puțin nivelul de serotonină și lumea te lasă în pace, „să te relaxezi”.
În 30 de ani m-am făcut prietenă cu anxietatea generalizată, cu niște fobii legate de boală, sistemul medical, medicamente… și cu dubii legate de șansa mea de a trăi într-o țară plină de medici cu prea mulți pacienți și prea puțin timp liber.
N-am să-ți spun să te lași de fumat. Nu e ăsta scopul poveștii mele. Dacă vrei s-o faci, nu-ți spun că va fi ușor. Va fi greu. Te vei reapuca, poate, din când în când, cu „maxim 10 slim-uri pe zi, cele mai slabe”, după ce ți-ai bătut la cap medicul că nu mai reziști cu sesiunea. Sau în seara aia blană de chef cu prieteni vechi și dragi.
Vreau doar educație. În școli, la medic, acasă. Vreau să conștientizezi ce se poate întâmpla, ca să iei măsuri devreme. Vreau psihoterapie care salvează minți. Vreau să putem alege medici buni, atenți, empatici. Să insistăm asupra dreptului nostru fundamental la viață. Vreau să ne pese măcar nouă de noi.
